Racordarea corectă a difuzorului (07)

La nenumărate amplificatoare comerciale HiFi, în special la cele din clasa cu preţ ridicat, este prevăzută posibilitatea conectării mai multor difuzoare. Prin aceasta, de exemplu, un program poate fi transmis în mai multe camere, ceea ce permite o comparaţie nemijlocită a audiţiei între diferitele boxe de difuzoare, fără plicticoasa operaţie de înnădire a cablurilor. Amplificatoarele de construcţie proprie ar trebui să fie înzestrate, din acest motiv, cu cel puţin două racorduri interschimbabile de difuzor.

Sunt desenate alăturat două comutatoare pentru un aşa numit comutator A/B/A+B, în execuţie mono. Pentru stereo, cel de al doilea canal este identic cu primul. în poziţia A, numai difuzorul A (perechea de difuzoare) este racordat la ieşirea amplificatorului; în poziţia B, numai difuzorul B (perechea de difuzoare); iar în poziţia A+B, sunt în funcţiune ambele difuzoare (perechi de difuzoare).
Fig. 1 prezintă montajul în paralel, fig. 2 montajul în serie al ambelor difuzoare în poziţia A+B. La montajul din fig. 1, amplificatorul are ca sarcină impedanţele celor două difuzoare legate în paralel; aceasta poate totuşi, în funcţie de situaţie, să conducă la o supraîncărcare a etajului final. Pe de altă parte, factorul de atenuare este mai ridicat la conectarea în paralel a difuzoarelor A şi B decât la conectarea în serie ca în fig. 2.
în ambele cazuri, nu ajungem să ne plimbăm de colo-colo intercalând comutatoare între ieşirea amplificatorului şi boxele difuzoarelor. Contactele comutatorului trebuie să depăşească cu mai mulţi amperi curentul efectiv; rezistenţa lor în timpul duratei de viaţă a comutatorului (din fericire, lungă) trebuie să fie cât mai mică, iar frecvenţa să rămână (realmente) independentă. în caz contrar, se ajunge la un factor de atenuare prea scăzut care
prejudiciază audiţia.
Factorul de atenuare este egal cu raportul dintre rezistenţa nominală de sarcină (de cele mai multe ori 4 CI sau 8 CI) şi rezistenţa cu care boxa difuzorului „priveşte spre înapoi” în direcţia amplificatorului. Ultima rezistenţă menţionată se compune din: impedanţa de ieşire a amplificatorului, rezistenţa conductoarelor, rezistenţele de trecere ale legăturilor prin fişe şi rezistenţele eventualelor comutatoare.
Şi la amplificatoarele de construcţie proprie ar trebui să ne străduim ca rezistenţele conductoarelor şi rezistenţele de trecere să fie cât mai mici posibil, deoarece de acestea depinde în principal factorul de atenuare. Amplificatoarele comerciale au în general factori de atenuare între 50 şi 200 la rezistenţa de sarcină nominală. Valori între 20 şi 30 sunt suficiente totuşi, cu prisosinţă.
în încheiere, încă un sfat practic: secţiunea conductoarelor difuzoarelor ar trebui aleasă pe cât posibil mai mare, chiar şi atunci când nu sunt distanţe mari de parcurs. Cablul de instalaţie cu o secţiune de 2,5 mm2 este aici foarte potrivit; în plus, izolaţii colorate diferit ale conductoarelor uşurează conectarea la aceeaşi fază în cazul stereo - stereo.
Priza şi fişa de difuzor, standardizare DIN, ar fi mai bine să nu fie utilizate, ele constituind prea des un „test" pentru siguranţele de scurtcircuit ale amplificatoarelor. Atunci când trebuie totuşi să folosim neapărat două legături prin fişă per boxă (la amplificator şi la boxa însăşi), este bine să folosim prize şi fişe dimensionate suficient sau, şi mai bine, cleme de cablu. Capetele dezizolate ale cablurilor nu trebuie să fie cositorite deoarece prin aceasta se măreşte rezistenţa de trecere!